La cafele şi poveşti cu Paula

Paula este profesoară de arte şi o artistă plastică (pictură) ea însăşi. Are în jur de 55 de ani, a călătorit mult prin Europa când era mai tânără (cu trenul, singură, într-un fel de EuroTrip cu multe aventuri) iar acum este mai puţin mobilă pentru că are grijă de părinţii ei (ambii peste 80 ani, locuiesc singuri iar ea se duce să îi vadă zilnic să îi ajute la ce e nevoie şi să ia cina cu ei). Are câini şi pisici la casa unde locuieşte, şi a încercat foarte multe slujbe în viaţa ei, pentru că îi place să experimenteze: nouă ne-a povestit despre copilăria şi adolescenţa ei petrecute ca sportiv de performanţă (handball), apoi câţiva ani de antrenoare, apoi lucrând ca profesoară, artistă, curier poştal, doctorand şi profesoară în Universitate, iar acum în ciclul gimnazial. Atât îmi amintesc, dar din câte a spus cred că au fost mai multe. Continuă să experimenteze lucruri noi şi acum, ne-a spus că anul trecut a făcut un curs de surf, în alt an un curs de călărie şi pentru anul viitor plănuia să înveţe să navigheze.  E mişto, vitală, zăpăcită, inteligentă şi cu multă energie pozitivă.

Am ieşit cu ea de 3 ori şi de fiecare dată a avut grijă să ne ducă să ne arate locuri deosebite din zonă, iar mai mult de atât, să ne vorbească despre ţară, despre oameni, despre istorie, politică, societate. A fost extrem de drăguţă şi ospitalieră de fiecare dată, ne-a luat şi ne-a adus cu maşina proprie, ne-a fost ghid, ne-a explicat lucruri, într-un fel am ajuns să povestim puţin şi despre vieţile proprii, despre familii, etc. A fost foarte plăcut şi cred că datorită ei am reuşit să înţelegem mai bine ţara şi cultura. Si da, sunt asemănări multe cu România. 

Prima dată când am invitat-o la o cafea, cu gândul să ne cunoaştem mai bine, ne-a dus cu maşina la o cafenea aproape de Cabo da Roca, un mic restaurant latin construit lângă o moară de vânt tradiţional portugheză, cu vedere spre stâncile înalte de pe coasta Atlanticului. Locul acesta a rămas unul din locurile noastre preferate din tot ce am văzut în aceste 4 săptămâni, datorită peisajului absolut superb, deasupra oceanului, printre o mare de verdeaţă. Ea ne-a spus că este şi unul din locurile ei preferate, şi cum era ultima ei zi de vacanţă (e profesoară şi urma să înceapă şcoala), şi-a dorit să facă o ultimă escapadă alături de noi.

A doua oară când am ieşit, ne-a invitat să ne facă un tur al Lisabonei, oraş în care a crescut şi pe care îl iubeşte. De fapt, Paula iubeşte întreaga ţară, vorbeşte cu atâta pasiune de locuri, regiuni, obiceiuri şi "energia specială" din fiecare din ele, încât e imposibil să nu îţi placă să o asculţi. Incepuse şcoala şi s-a întâlnit cu noi în singura ei zi liberă, ceea ce am apreciat foarte mult. Ne-am fi aşteptat să dureze 2-3 ore întâlnirea, însă până la urmă am petrecut întreaga zi împreună, până seara. A fost foarte specială întâlnirea asta pentru că am avut ocazia să îi cunoaştem pe părinţii ei, la casa cărora a oprit în drumul nostru spre Lisabona. Am văzut o casă albă înconjurată de o grădină de verdeaţă, într-un sătuc mic şi liniştit. Tatăl ei a fost mecanic toată viaţa şi colecţionar de maşini vechi, cum am aflat că mulţi portughezi (care îşi permit) sunt. A fost extrem de simpatic pentru că a insistat să ne arate maşinile sale vechi, pe care singur le întreţine şi sunt perfect funcţionabile. Alex a fost în special încântat de prezentare, deşi nu înţelege portugheza, dar se pare că maşinile au limba lor universală :p. Tatăl Paulei a fost încântat la rândul lui să ne poată arata maşinile ]n detaliu, garajul în care le ţine şi lucrează piesele, unele manual, trofeele câştigate în tinereţe pe la expoziţii, ba chiar ne-a adus şi un album cu poze din tinereţe. Au fost absolut adorabili amândoi, iar nouă ni s-a făcut dor de bunicii noştri dragi... La final, i-a dăruit lui Alex un mic trofeu, pe care îl câştigase cândva, ca amintire, şi ne-a spus că ne aşteaptă mereu în vizită dacă vrem să învăţăm de maşini :). Nu am făcut poze acolo, pentru că nu era potrivit, însă am pus o fotografie cu expozitia de masini de epoca care s-a tinut in Cascais intr-unul din weekenduri. Apoi, Paula ne-a dus printr-un tur al Lisabonei, prin toate locurile ei preferate, explicandu-ne despre cum erau acum 50 de ani si cat s-au schimbat pana acum.

A treia şi ultima oară când ne-am văzut, a fost în ultima noastră seară în Cascais, şi ne-a dus la un loc tare drăguţ pe plaja din Carcavelos, un restaurant într-un vagon de tren de prin 1900. Ne-a adus chiar şi un cadou de rămas-bun, o barcă tipic portugheză, lucrată în lemn. S-a întâlnit cu noi după 10 seara, pentru că doar atunci a avut ceva timp liber în ziua respectivă, şi ne-a spus că i-am fost simpatici, altfel nu ar fi fost acolo. :) Ce bine, şi ea nouă! :)

Ce am aflat despre Portugalia (în opinia ei):

• Nivelul de corupţie este foarte mare, oamenii nu se pot baza pe poliţie, justiţie sau sistem de sănătate, dacă nu au bani sau relaţii suficiente. Oamenii nu par interesaţi de politică şi cel mai grav dintre toate, nu se duc la vot: ne-a spus că la ultimele alegeri prezenţa la vot a fost de sub 50%. Pare dezamăgită de tinerii din ziua de azi, şi spune că mulţi portughezi aleg să se ducă la plajă dacă au o zi liberă mai degrabă decât la vot. E dureros pentru că ea ştie cât au luptat oamenii pentru acest drept. Oamenii nu cred în politicieni şi e justificabil: foarte multe fapte de corupţie care rămân nepedepsite, toţi ştiu ce se întâmplă însă nimic nu se schimbă, etc. Ne-a povestit inclusiv o istorie despre primarul unui oraş care a făcut multe lucruri bune pentru oraş (a dezvoltat infrastructura, a adus investitori, a crescut turismul, etc), iar oamenii l-au votat inclusiv când era sub proces de urmărire penală pentru nush ce fapte de corupţie, pe motiv că: toţi sunt  corupţi, măcar el face ceva şi pentru oraş. Din ce în ce mai cunoscut? ...
• Ca şi personalitate, ea spune că portughezii sunt modeşti, adică mai timizi şi nu foarte expansivi (în comparaţie cu spaniolii, de ex.), mai rezervaţi în a-şi exprima sentimentele la început, însă foarte loiali, sinceri şi profunzi în relaţiile cu familia şi prietenii. Spune că sunt foarte ospitalieri, că este obicei să te invite la ei acasă şi să te servească cu ceva de băut şi mâncare, că mamele portugheze gătesc foarte gustos :), şi că familia este importantă pentru ei. Că în general au multe reuniuni cu familia şi prietenii, însă în spaţii mai private, nu neapărat pe stradă (din nou, în comparaţie cu spaniolii). Spune că sunt foarte inteligenţi şi bine pregătiţi, că învaţă multe la şcoală, însă nu au atâta încredere în ei când se prezintă altuia (iar ăsta a fost un motiv de pierdere a slujbelor în favoarea imigranţilor brazilieni, spune ea, care ştiau să se autoprezinte foarte bine, cu multă încredere şi laudă, şi erau preferaţi nativilor care erau poate mai muncitori sau mai pregătiţi, dar mai modeşti în laude. Aşa a spus ea, din amintiri şi experienţe proprii).
• Portughezii sunt un popor de imigranţi (cam 30% din populaţie trăieşte în afara Portugaliei, din ce ne-a spus şi Rafael), care în prezent sunt bine văzuţi în ţările gazdă (ca şi persoane muncitoare, isteţe, creative), dar în trecut erau priviţi cu multă neîncredere şi dispreţ (Paula spune că erau consideraţi proşti, leneşi şi murdari, în special de francezi, aşa cum îşi aminteşte ea). Ea explică fenomenul prin categoriile de emigranţi care au pleact în valuri: întâi au plecat cei fără educaţie, din nivele sociale extrem de sărace, iar apoi a plecat al doilea val în următoarele  generaţii, oameni cu educaţie şi abilităţi, care sunt din ce în ce mai recunoscuţi pentru aceste calităţi. Ea ne spune că vara imigranţii se întorc să îşi vadă familiile, care îi aşteaptă cu un întreg festin de mâncare şi petreceri pt cât stau. 
• Regimul impus de Salazar pare foarte apropiat de cel comunist: oamenii nu aveau libertate de liberă exprimare (nu puteai spune nimic împotriva regimului, existau deţinuţi politici), nu erau educaţi (ea a spus că 70% din populaţie nu ştia să citească), nu primeau informaţii reale şi nu exista sistem de comunicaţii (ne-a spus că cei din regiunea Algarve, la vreo 3-4 ore sud de Lisabona, au aflat de căderea regimului şi de Revoluţia din 1974 abia după 3 luni după ce s-a întâmplat), iar nivelul de sărăcie era foarte mare, oamenii nu avea ce mânca, erau multe lipsuri şi viaţa foarte grea. Tot în timpul regimului, Paula spune că au fost distruse multe clădiri istorice, bulevarde şi spaţii din vechea Lisabonă, şi că încă în prezent se străduiesc să repare ce au demolat ei. După ce s-a instaurat democraţia, a fost o perioadă de "nebunie", cum îi spune Paula, pentru că au venit de toate, prea mult şi prea repede, şi oamenii au exagerat. De ceva ani sunt din nou în criză, şi foarte mulţi tineri au plecat să muncească în străinătate. 
• Unde locuiesc oamenii - Oraşul este foarte vechi, în special centrul istoric, iar clădirile şi străzile sunt într-o continuă reparaţie şi renovare. In Alfama sau Bairo Alto de exemplu, apartamentele sunt foarte mici, nu au toalete iar clădirile nu au lift. Este foarte greu de trăit acolo în special pentru bătrâni, care dacă nu mai pot urca scările, ce să mai vorbim de dealurile specifice şi omniprezente, rămân cu lunile blocaţi în case. Majoritatea celor care locuiesc acolo sunt vârstnici, rămaşi de generaţii; sunt şi tineri care aleg să locuiască acolo, însă mai mult pentru un stil de viaţă boem, iar după 1-2 ani aceştia se mută în spaţii mai mari. Pe de altă parte, sunt şi apartamentele care au aparţinut nobililor sau celor bogaţi, în Chiado multe din ele, care sunt foarte spaţioase, cu tavan înalt, holuri lungi şi camere uriaşe. Tot fără toalete. Nu ştiu cum trăiesc oamenii acum acolo, n-am ştiut cum să întreb... Rafael ne-a spus că centrul a devenit extrem de scump pentru a închiria acolo ceva, şi că mulţi portughezi, în special cei tineri, locuiesc în cartierele de periferie (cartiere care nouă ni s-au părut mai spaţioase, mai moderne, mai aerisite, oricum. Ex: Belem, Alcantara, etc). Paula ne-a spus că un alt exod este al celor trecuţi de o anumită vârstă, care câutând linişte şi distanţă de nebunia din Lisabona, s-au mutat la case în orăşelele de pe coastă (cum e Cascais, Oeiras, etc).  
• Clase sociale: Paula spue că sunt mulţi oameni bogaţi în Portugalia, care au vile ca nişte palate, ferme întinse, maşini de lux şi de colecţie, şi oameni foarte săraci, care abia se descurcă. Sunt de asemenea mulţi expaţi (cel puţin în Cascais şi alte orăşele de pe coastă) care şi-au cumpărat apartamente sau vile şi s-au mutat acolo, în special germani, britanici şi francezi, la vârsta de pensionare. 
• Regiunile din Portugalia - ne-a povestit despre diferenţele dintre  diferitele regiuni ale ţării, însă recunosc, nu am ţinut minte decât că oamenii de la munte sau din nord sunt mai rezervaţi, mai tăcuţi şi mai direcţi, pe când cei din sud sunt mai expansivi şi mai prietenoşi. Probabil am reţinut asta că mi se pare aplicabilă la multe naţiuni. Am reţinut ce ne-a spus despre Sintra, că mulţi cred că este un loc special dpdv energetic, şi sunt multe grupuri ezoterice care merg acolo pentru a practica diverse practici spirituale. 

 Mulţumim and keep in touch! :)