Un articol lung și deșirat, în care am înșirat gândurile cele mai abstracte. Despre definițiile fericirii, despre imagini virtuale incomplete, despre timp și bucăți de puzzle lipite. Despre asumare. Despre idei avute la 29 de ani, după un an de călătorit prin Europa și Asia, de la un om care se consideră împăcat cu sine.
Ce mi se pare cel mai diferit la mine după anul ăsta este că înainte să plec simțeam că mă sufoc dacă nu văd mai mult din lume, iar acum simt că am văzut. Simt că am trăit ce îmi doream să trăiesc. Mai sunt multe de explorat, absolut, dar nu mă mai sufocă ideea de a sta într-un singur loc pentru mai mult timp. Am încredere mai mare în viitor și în ceea ce ne poate oferi, inclusiv în materie de călătorii. Dar acum călătoriile nu mai sunt nevoia/prioritatea nr.1 în materie de dezvoltare personală. Simt că mă pot concentra acum pe carieră și pe ideea de familie. E ca o bucată de puzzle care s-a lipit și pot trece la următoarele.
Am vizitat și locuit în 8 țări, le-am cunoscut istoria, geografia, cultura și oamenii. Ne-am făcut prieteni noi, fără să pierdem legătura cu cei vechi. Dar adevăratul cadou, mai mult decât peisaje exotice, fotografii și vize în pașaport, este TIMPUL pe care l-am avut. Timp să ne bucurăm de zilele cu soare, timp să gătim și să mâncăm pe îndelete, timp să vorbim mai mult cu familiile noastre și cu prietenii dragi, chiar dacă online; timp să arătam mai mult că ne pasă; timp să citim tot ce ne place, fără grabă; timp să vorbim, să povestim, să ne plimbăm fără niciun ceas; timp să învățăm lucruri care poate nu vor deveni niciodată practice, dar nouă ne fac plăcere; timp să vizităm fără alergătură, fără frica de pierde ceva; timp să privim lumea cu atenție. Timp să facem tot ceea pentru care altădată am simțit că n-avem suficient timp.
Si am descoperit că odată ce ieși din roata asta de șoareci despre care lumea civilizată ne spune că reprezintă normalul, realizezi că fericirea pentru tine e foarte, foarte simplă. Că depinde de oamenii pe care îi ai în jur, de natura care ni se oferă gratuit, de micile miracole de zi cu zi, dar în primul și primul rând, de noi. E în noi puterea asta de a fi fericiți. Mi se pare fantastic! Să te cunoști pe tine însuți, să înțelegi ce te face să tresari și de ce, să te accepți și să te iubești fix așa cum ești, inclusiv cu toate defectele și slăbiciunile, ba chiar mai ales cu toate defectele și slăbiciunile. Să poți avea încrederea că există o forță superioară care are grijă de noi, că lucurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, fie că vrem sau nu. Cred că e un privilegiu să te simți așa, să n-ai traume mari, să n-ai dureri care să ciocănească în geam și să spună Stai oleacă, nu e atât de simplu!... si totuși, este. Nici fericirea și nici durerile nu sunt stări permanente, le adunăm în momente, mai lungi sau mai scurte. Dar ce trist ar fi să nu observăm decât o parte a acestor momente, ce irosire de fericire.
De când am plecat în călătorie și am început să postez fotografii și să scriu pe blog, ceva nu mi-a fost total comfortabil, și anume toată imaginea asta creată în jurul călătoritului, a vieții nomade, a privilegiului de a pleca în lume. E trendy, e cool, se vinde bine, din ce în ce mai mulți o fac. Cumva, n-am vrut să particip la vânzarea acestei idei, pentru că mi-e frică de tot ceea ce implică ea pentru cei care nu o pot face. Care poate nici nu și-o doresc, dar cred că și-o doresc. Pentru cei care chiar și-o doresc și nu pot să o transforme în realitate, nu acum cel puțin. Mi-a fost frică de sentimentul de nefericire pe care îl poate crea. De neîmplinire, și de comparații, și de irosirea prezentului care e atât de prețios. Nu știu cât de mult inspiră sau motivează blogurile acestea de travel, și cât de fapt produc nefericire. Prin urmare, am ales să împărtășesc doar cu cei dragi mie, cu familia și cu prietenii apropiați. Din când în când, cu cei care și-au manifestat interesul/curiozitatea. Am împărtășit cu cei care cred eu că știu că viața e făcută și din fericiri și din nefericiri, care au vorbit în privat cu mine și când mi-a fost greu, cu oamenii pe care mi i-am dorit alături în viața mea, și nu doar în partea care a cuprins călătoria. Cu oameni care cred că au luat aspectele constructive din experiența noastră, cu bucurie sinceră pentru noi. Și lor le mulțumesc pentru că ne-au fost alături.
Unele comentarii primite de la oameni care nu mă cunosc mi-au cam lăsat un gust sălciu, nici măcar amar. Dar m-au făcut să realizez, reflectând, ce diferențe mari există între adevărul personal și imaginea virtuală pe care o creem în ochii altora. Asta pentru că de când cu social media și Facebook, de când punem poze numai cu zâmbete și peisaje faine și asta e viața și imaginea pe care o vindem altora, s-a creat așa, parcă o presiune să fii fericit. Ca celălalt, care invariabil e mai cool și are o viață mai interesantă. De asta, de multe ori când am postat fotografii sau am scris pe blog, m-am temut să nu fac pe altcineva nefericit, care să își compare viața cu ce se vede în online, și să creadă că există oameni care sunt fericiți mereu, ori că există doar un fel de fericire. Pentru că pe Facebook pui doar pozele frumoase și momentele bune, și nu este loc acolo de oboseală, apatie, tristețe sau nervi. Nu povestești pe blog de certuri și plictiseală, nici de griji și alte calcule, pentru că atunci nici n-ai chef să scrii și nici nu e de împărtășit. Am ajuns să credem că e ok să ne împărtășim bucuriile, dar nu și tristețile. Și este o imagine falsă, pentru că viața le alternează pe toate într-un carusel neîncetat. Iar noi suntem oameni diferiți, cu nevoi și vise diferite. Si cărări diferite.
Dacă această călătorie a fost visul meu și ideea mea de fericire la momentul respectiv, nu înseamnă că e la fel și pentru altcineva. Nu toți trebuie să călătorim pentru a fi fericiți ori împliniți, pentru fiecare fericirea poate însemna altceva. Poate însemna realizarea datoriilor (de fiu, soț, tată, etc), siguranța pe care rutina o oferă, poate însemna pacea unei familii stabile, poate însemna să ai multe multe lucruri (deși eu cred că și acolo, nevoia e alta), și mai ales, poate însemna să faci ce-ți place, oricare ar fi acel lucru, de la gătit la crescut pisici. Cred că putem găsi o definiție pentru fiecare, și toate sunt adevărate.
Ce contează cel mai mult, cred eu, chiar mai mult decât propria definiție a fericirii, este starea de conștiență (să te oprești să te uiți înăuntrul tău și să vezi ce îți place cu adevărat, indiferent de părerea vecinului sau ce e la modă) și apoi acțiunile tale. Lupți pentru fericirea ta? Prioritizezi fericirea ta, măcar în anumite părți ale zilei/săptămânii? măcar în perioadele în care poți să te odihnești de la alte îndatoriri? ești dispus să faci sacrificii pentru fericirea ta? (în tine, nu cu alții). Iți poți asuma responsabilitatea pentru fericirea ta sau încă aștepți să se schimbe ceva în afara ta?
Cred eu că dacă ne iubim pe noi înșine, îi putem iubi și pe cei din jur mai autentic, mai liber, mai puternic. Dacă ne acceptăm nouă însune slăbiciunile, e mai ușor să le acceptăm și altora. Si dacă noi suntem fericiți, nu mai așteptăm de la altul să ne facă fericiți, nici să ne umple golurile, nici să ne împlinească. Relațiile devin mai autentice când știi cine ești și îi permiți celui de lângă tine să fie așa cum e și nu imaginea din mintea ta. Când cauți parteneri de drum, și nu salvatori.
Si poate ceva cu care am rămas la finalul ăsta de an, deși nu pot spune dacă a fost datorită călătoritului, timpului avut, cărților citite sau relațiilor frumoase din viața mea, dar acel ceva cu care simt că merg acum mai departe este o liniște interioară foarte mare, un sentiment de pace și armonie. Incredere în viitor și în viață, în Dumnezeu. Recunoștință pentru tot ce am trăit. Și iubire, iubire de dat cui o primește.
Write a comment